Fructul interzis nu cred ca a fost un mar. Cu siguranta a fost o nectarina. Gustul nectarinei il simt de fiecare data cand imi vine in minte imaginea fructului. Il simt cum imi stropeste cerul gurii si cum mi se scurge o picatura pe barbie. Nu am mancat niciodata fructe cand nu era sezonul lor. Nu mi-au lipsit niciodata. Pana acum, cand am vrut o nectarina. Si ce faci in situatia in care vrei ceva? Te duci in primul supermarket si cumperi. Chiar daca nu le gasesti in primul supermarket, intr-un supermarket tot le gasesti. Asa ca daca aveti pofta de o nectarina suculenta sa stiti ca le gasiti la supermarket. Mai greu sau mai usor, dar niciodata nu vom duce lipsa de ele. Nu am asteptat sa vina sezonul lor de data asta. Dar o sa ma iert pentru asta. In fond, ce e asa gresit in a manca o nectarina?

“Eat”

 

Desi a trecut mult prea repede, vacanta de sarbatori a fost pt mine foarte…”eat”. Din fericire, nu datorita carnatilor de porc facuti de mama in casa si nici soriciului proaspat smuls de pe porc. Am zburat pana in “cizma” Europei si m-am infructat din bunatatile lor. Credeti-ma, nimeni nu poate rezista cand are toate felurile astea de mancare pe masa. Am devorat fiecare aratanie cu clesti si gheare. Poata ca sunt o gurmanda, dar sigur nici voi nu v-ati abtine:

Somon afumat cu branza de bivolita si rucola

Homar cu citrice

Salata de fructe de mare si rodii

 

Rulada de ton

Calamari umpluti cu verdeata

Ravioli in sos de stridii

Taitei verzi cu icre de chefal

Sorbet de mandarine

Doarada la cuptor cu creveti si anghinare

Caracatite prajite

Chiftele (astea la ei sunt plate) de porc cu linte

Fructe dupa absolut fiecare masa

Pizza margherita facuta in casa

Orez cu spanac si parmezan

Friptura de vita cu salata de rucola

Gnocchi al pesto

Panetone

… si multe altele, toate ticsite cu parmezan, cu exceptia dulciurilor, bineinteles.  Daca va intrebati, da m-am ingrasat vreo 4 kg in scurta mea vacanta. Mancare simpla, desi poate numele sunt pompoase,  fara  condimente, gatita cu pasiune si extrem de gustoasa. Daca ajungeti vreodata in Italia, nu va abtineti de la nimic! Fiecare masa este un deliciu culinar si chiar daca este un gest urat, iti vei suge degetele, dupa masa.

Meleaguri noi

Am plecat cu noaptea-n cap din Bucuresti. Grija mea principala a fost bagajul: sa mi-l infasor in plasticul ala si sa ajung cu el la destinatie. La Roma am schimbat avionul. Eram oarecum stresata pt ca era primul zbor de legatura din viata mea. Dar se pare ca nu exista nimic mai simplu. Sageti mari cat casa pe care scrie ”transit flight” dupa care te iei si in 25-30 de minute esti deja la imbarcare. Primul lucru pe care l-am observat a fost varsta la  care femeile fac copii. Initial ma gandeam ca sunt bunici, desi pareau prea tinere totusi pt a fi bunici, si in acelasi timp prea batrane pt a fi mame. Dar, da erau mame, mame dupa varsta de 35 de ani, cat mai tarziu posibil, poate chiar inainte de a se auzi ultimul ticait al ceasului biologic, care vesteste menopauza.

 Ajunsa la destinatie, bineinteles ca grija mea s-a indreptat din nou spre bagaj. Nu degeaba, pt ca l-am gasit la zborul care venea de la Napoli. Napoli, Bucuresti tot p-acolo.

Drumul pana in micutul oras (desi e sat, pt mine ramane  micutul oras) de provincie l-am facut pe via Aurelia care strabate jumatate din Italia, un fel de drum la matasii intern. Liguria este superba. Pe partea stanga marea iar pe cea dreapta muntii. Sau invers, depinde din ce directie vii. Ma fascineaza si cred ca ma va fascina mereu atata omogenitate in ceea ce priveste casele. Pana si constructiile noi se incadreaza perfect in peisaj. Nu exista nici o discrepanta. Fiecare dintre aceste sate are propriul centru istoric si strazi intesate cu palmieri. Este mai mult decat interesant sa vezi magazin Lacoste, Gucci, D&G, domnisoare cu genti LV si pantofi CL intr-un sat. Nemaivorbind de gaze, canalizare, strazi asfaltate. Practic, singura diferenta intre sat si oras este dimensiunea asezarii omenesti. 

Toata lumea, sau in fine, majoritatea, se deplaseaza cu scuterul. Au mai multe parcari pentru scutere decat pentru masini. Unul dintre primele lucruri pe care le-am facut cand am ajuns aici a fost procurarea unei casti. Gazda mea a fost mai mult decat amabila si mi-a imprumutat una. Imensa ce-i drept, dar necesara. Deplasarea dintr-un sat in altul se face cu scuterul. Si uite asa, ne deplasam seara, pe serpentine, cu scuterul cu 80-100 km la ora pentru a bea un ceai de piersici (eu sunt singura care bea de piersici, toti beau de lamaie) la 20 de km departare. As putea sa fac o comparatie intre plimbarile pe faleza la mare dintr-o statiune in alta si plimbarile pe aici, dar nu-si are rostul. Am cautat zadarnic ceva kitch-os, ceva urat, lipsit de bun gust. Nu am gasit. Exista si aici micile pitzipoance ce-i drept, dar faptul ca nivelul de civilizatie e mult mai ridicat, ma face sa nici nu observ. In plus, nimeni nu se da in stamba, nimeni nu urla la telefon sa fie auzit de toata lumea, nu se simte miros de mici si bere in aer, nu vezi barbati burtosi umflati de bere si nici mamici care s-au transformat in mici Milka dupa ce au nascut. Si ceea ce e si mai important: nu mananca nimeni seminte.

Lumea, ca si atitudine, la prima vedere mi s-a parut excesiv de amabila. In primul rand, nu a interesat pe nimeni ce origini am si nimeni, in afara de mine, nu a schitat nici un gest deranjant cu privire la faptul ca sunt romanca. Traind in comunitati mici, unde toata lumea se cunoaste cu toata lumea, suprinzator, principala activitate  nu este barfa. Nimeni nu barfeste. Stiu toti cam ce fac ceilalti, se fac glume pe seama unora in prezenta lor si cam atat. Aici nimeni nu are timp sa judece sau sa arate cu degetul pe nimeni. In schimb, sunt preocupati sa faca viata celorlalti mai usoara si mai placuta. Isi fac favori reciproc si pentru ca e vorba de prieteni si nu  contracost. Daca spune cineva cuiva ca il deranjeaza ceva, cu prima ocazie, aceea persoana care a aflat face cunoscut acest lucru si celorlalti, ca nu cumva, persoana in cauza sa fie pusa in vreo situatie neplacuta. M-a surprins acest fapt, mai ales ca s-a aplicat si in cazul meu. Mi-au pus intrebari, dar despre mine ca si persoana, nu despre mine ca si romanca. Au fost multe intrebari, dar niciodata nu m-am simtit interogata.

Poze momentan nu prea am facut pt ca nu am camera si ma simt intr-un fel prost sa ma apuc in mijlocul tuturor acestor oameni sa scot telefonul si sa fac poze.

Un alt lucru care mi-a atras atentia este ca acesti oameni se relaxeaza… singuri. Activitati pe care noi le intreprindem in grup pentru a ne distra, ei le fac individual pentru simpla relaxare. Si toata Italia se relaxeaza. Daca ajungeti vreodata pe aici si va plimbati cu scuterul, o sa va intre direct in plamani tot mirosul de relaxare al italienilor. Este in aer. Il simti venind din toate directiile.

Promit ca va voi tine la curent pe blog, intrucat, se pare, desi nu a aratat nimeni nici o reticenta cu privire la originile mele, tehnologia in schimb o face cu varf si indesat. Telefonul meu vodafone este blocat in vodafone Romania si cartela cu numar italian pe care an dat un pumn de bani nu functioneaza, chiar daca e tot vodafone. Pacat, ca aveam 500 de minute pe care le puteam vb cu voi. Facebook-ul are o problema cu faptul ca nu ma mai loghez de pe un comp cu ip de Romania si isi cere scuze de 3 zile ca nu imi permite sa intru pe propriul cont. Asa ca, am decis sa apelez le blog. Asa imi mai faceti si mie trafic:P

Va voi tine la curent si sper sa reusesc sa fac si poze cu minunatul telefon pe care imi vine sa-l arunc in mare.

New Day

Imi vine in mod constant in minte ceea ce mi-a spus o prietena acum cativa ani cand eram in culmea fericii, undeva pe un norisor roz :  viata are grija de toate. Le intoarce dupa bunu-i plac, cum nici nu te astepti.

Am inceput intr-o zi o lupta. Nimeni nu mi-a spus ca astfel de lupte au un singur final: nici unul. Exista si cazuri fericite cand, pe parcurs, oamenii deschid ochii si inving. Dar de cele mai multe ori, dupa ani, realizezi ca nu exista nici o finalitate, ca esti tot acolo, de unde nici macar nu ai plecat in tot timpul asta. Si atunci, iti iei inima in dinti, strangi din ochi, ca sa nu se vada ca iti vine sa plangi, si mergi mai departe. Ca vorba lui Fergie, fetele mari nu plang. Si atunci astepti si speri. Iti zic eu: degeaba. Nu se intampla nimic, nu se va schimba nimic, nu va exista nici un progres. Va fi poate chiar mai rau, totul intamplandu-se sub semnul refularii si zvacnirilor de libertate. Am crezut si eu, ca vorba aia, speranta moare ultima, ca se va produce schimbarea. M-am legat si eu de ideea de lectie, ca sa am curajul sa schimb ceva. De fapt, faci totul pentru tine, si daca speri, nu mai spera. Mergi mai departe chiar daca doare al dracului de tare. Precum spune un vechi proverb (da, se pare ca m-am specializat in proverbe in ultima vreme) ce nu te ucide te face mai puternic. Asa ca, daca stai intr-o statie de cativa ani, dar nu iei nici un tren, sau mai rau, nici nu trece vreun tren pe acolo, ia-ti-o frumos pe jos, daca nu ai o alta alternativa. Nu mai sta, ca stai degeaba. Totul va fi la fel. Nu vei progresa, nu vei regresa, vei fi tot acolo toata viata ta. Asa ca, nu stiu cum gandesti tu, dar eu nu vreau peste 10 ani sa am fix aceleasi preocupari si probleme ca acum. Chiar daca problemele astea le are toata lumea, eu, cel putin, stiu ca pot avea probleme mai ca interesante ca astea  de-a lungul anilor. Nu aceleasi din adolescenta pana la batranete.

Suntem tineri si suntem singuri, dar astea sunt si avantajele noastre. Avem timp sa cugetam, sa meditam, putem inca sa luam decizii care sa ne schimbe viata cu 180 de grade. Momentan nu avem copii, nu suntem casatoriti, inca ne putem permite sa visam si inca mai avem aripi. Traim vremea  revelatiilor, cand ne trezim izbiti de pamant, fara nici un avertisment in prealabil. E vremea cand invatam din greselile noastre si incepem sa invatam si din ale celor din jur. Prietenii se imputineaza pe zi ce trece. Oamenii care ne ajuta o fac pentru ca au intotdeauna ceva de castigat, iar cei care o fac doar de dragul de a ne ajuta, aceia sunt cei care tin la noi.

Ne schimbam viata si poate realizam ca problemele noastre sunt tot acolo. Ne pierdem din prieteni si ne cream din ce in ce mai multe tabieturi. Platim chirii si rate la banci. Luam decizii care ne fac sa suferim, dar o facem pentru ca,poate, e mai bine asa. Incercam sa facem totul cum trebuie facut, nu cum ne dorim neaparat. Ne maturizam. Devenim din copii, oameni mari si responsabili. Ne gandim la viitor. Iar cei care nu constientizeaza ca a venit vremea asta, raman in urma. Iar noi nu putem decat sa privim neputinciosi, chiar daca ne doare.

- Pe care crezi ca ii va lua? Zi, pe care??

- Ssst!! Vrei sa te auda? Mie imi plac aia verzi. Dar nu stiu ce va face. Nu vezi cat de indecisa e?

- De ce aia verzi? Aia rosii ce au?

- M-ai zapacit cu aia rosii!! I-a purtat atat de mult timp!! Cat sa ii mai poarte? Se mai schimba moda. Acum se poarta verdele!

- Cei rosii sunt universali. Eu zic sa-i ia pe cei rosii. Ce daca ii poarta de atata timp. Nu s-au uzat. Uite ce bine arata!

Fata se aseza pe marginea patului si incepu sa planga.

-Uite, vezi ce ai facut? Trebuia sa o lasi sa-i ia pe cei rosii. Nu avea nevoie de unii noi. Acum s-a suparat!

Lacrimile ii curgea siroaie. Plangea atat de tare ca intreaga casa se sperie.

- Ce i-ati facut? Nu inteleg..ea a fost mereu linistita si la locul ei.

- Nu i-am facut nimic. Doar ca nu se poate decide pe care sa-i ia: pe cei rosii sau pe cei verzi?

Ne indreptam timid spre soare

Ratacesc pe strazi pline de soare. Merg cu soarele in fata. Desi lumina lui ma orbeste, merg in continuare catre el. Vreau sa-l simt in palme, sa-l prind in maini si sa ma joc cu el ca si cum ar fi un balon cu heliu. Sa-l imping catre alta persoana si acea persoana catre alta si tot asa. Sa avem soarele nostru si sa ne jucam cu el. Dar cu cat inaintez spre soare, ma departez de lume. Cad toti, pe rand. Se duc, unul cate unul, rapusi de caldura.  Cu cat incerc sa ma apropii mai mult, cu atat imi este mai greu sa merg. Mi-a luat mult timp sa ajung pana aici, unde soarele continua sa fie atat de departe. Cand am pornit, soarele nici macar nu se vedea. Era intuneric, bezna, nu puteam vedea la un centimetru in fata. Dar mie de intuneric mi-e frica si atunci am hotarat ca trebuie sa merg spre lumina. Dupa ce am trecut de bezna aceea ca de smoala, am ajuns intr-un loc unde abia se vedea o licarire. Nu puteam sa imi dau seama daca aceea licarire este sau nu soarele. Cand am plecat din bezna eram multi. Ne spijineam unul de celalalt. Multi au cedat de teama, pe multi i-am avut tovarasi de drum un timp foarte scurt, multi mi-au fost prieteni. Fiecare si-a ales drumul sau. Unii au fost mai egosti, unii mai buni, alti mai rai. Dar de la fiecare am invatat ceva. Cu fiecare persoana pe care o cunoasteam, ceata de pe ochi imi disparea si mai cadea o piatra din rucsacul pe care il aveam in spate.

Dupa un timp, am ajuns intr-un loc orbitor de alb. Era numai zapada. Un drum fara inceput si fara sfarsit. Viscolul ne tinea in loc, cateodata ne tragea inapoi. Si acolo au ramas multi, sau au pierit multi. Nu credeam ca voi scapa vreodata din imensitatea aceea fara forme, sens si margini. Brusc, zapada a disparut si in locul ei a ramas desertul. Am mers prin desert mult timp. Inca sunt in desert. Cei de langa mine sunt putini. Nu sunt mereu aici, unii o iau si pe alt drum, dar ne mai intalnim pe alocuri. De fapt…langa mine nu mai e aproape nimeni… caldura soarelui ii topeste, ii transforma in nisip. In spatele meu sunt numai dune. Asa ar trebui sa fie. Nu stiu exact. Nu ma uit in spate.

In cele mai grele momente, noi, cei care am mai ramas, ne sprijinim unii de ceilalti. Dar nici asta nu putem face tot timpul. Suntem istoviti si fiecare se gandeste intai la el. Dar, oricum ar fi, abandonati de toti, sau cu un sprijin cat de mic, nu cedam.

Singuri pe lume, putini, egoisti, orbecaind haotic prin intuneric si orbiti de lumina, ne indreptam spre soare. Vom lua soarele in palme si vom inceta sa mai fim generatia de bataie.

Cuvintele

Dumnezeu i-a dat omului cea mai puternica si periculoasa arma, cea care ne deosebeste de dobitoace, ceea ce ne face speciali: cuvintele. Numai ca omul s-a jucat atat de mult cu ele, a incercat sa para mare folosind cuvinte mari, incat le-a pierdut sensul. Acum, de fiecare data cand un om spune ceva, rastalmacim cuvintele, cautand direct intentia ascunsa, fara sa gandim in prealabil ca acel om a spus exact ceea ce a vrut sa spuna, fara intentii ascunse, fara jocuri, apropouri si aluzii. Si atunci ne certam si ne certam si ne certam, pentru ca am interpretat gresit, pentru ca n-am inteles ce trebuia sa intelegem, pentru ca ne-a scapat mesajul. Folosim cuvinte ca iubire, dragoste, suferinta, fericire ca si cum am zice cartofi, bame si sfecla. Nu le mai intelegem sensul, nu mai stim ce putere au. Incercam sa parem desptepti, atotcunoscatori, cultivati. Ne imbogatim vocabularul cu cuvinte elevate, dormim cu dexul in brate, ca sa impresionam a doua zi oamenii, orice om, cu orice. Cuvintele sunt frumoase, cuvintele ne fac viata mai buna. Nu spuneti cuvinte daca nu le cunoasteti sensul si nu spuneti cuvinte care ranesc daca nu asta e intentia voastra. Nu folositi cuvinte mari pentru a exprima lucruri mici. Nu irositi cuvintele. Nu spune cuiva ca il iubesti, daca nu stii sigur ca asta simti. Nu spune cuiva ca vrei sa-l faci fericit, daca nu stii ce presupune fericirea acelei persoane. Daca o zici de dragul de a o zice, sau ca asa ti-a venit, te poti trezi intr-o situatie dificila si il poti pierde pe cel de langa tine, pe care se presupune ca vrei sa-l fericesti. Poate fericrea lui tine de lucruri pe care tu nu esti dispus sa le faci. Nu gandi ce te faci pe tine fericit cand ii spui ca vrei sa-l faci fericit, pentru ca toti suntem diferiti si unici. Fiecare are dorintele lui si fericirea fiecaruia depinde de alte fapte. Nu ii spune cuiva ca nu vrei sa-l ranesti, daca nu stii exact ce il face sa sufere, pentru ca exista riscul ca exact aceste cuvinte sa-l raneasca. Daca ii spui cuiva ca nu vrei sa-l ranesti, automat spui antonimul. Si esti dispus sa faci ceea ce presupune evitarea suferintei omului de langa tine? Si daca totusi il ranesti, ce mai poti face tu atunci?

Haideti sa citim si sa ne recapatam rostul, pe care l-am pierdut, fiind prea preocupati sa facem bani, sa impresionam folosind cuvinte mari la momentele considerate oportune pentru a deschide porti.

Haideti sa iubim fara cuvinte, sincer si daruit. Haideti sa fim mai buni, folosind cuvintele bune.

Sub nisipul fin al marii la apus de soare

Cand eram mica visam la cai verzi pe pereti. Eram atat de absorbita de ceea ce imi imaginam, incat rareori faceam diferenta intre fantezie si realitate. Acum sunt in aceeasi stare. Privesc pe geam si imi imaginez cum ar fi daca….bineinteles, tot ceea ce visez eu este atat de ireal, incat nu se va intampla niciodata, cel putin nu mie.  Imi schitasem intr-un bloc de desen (nu mai stiu de unde aveam atatea pe care le puteam folosi dupa bunul plac) casa pe care mi-o doream. Avea un candelabru si o scara de marmura pe mijloc. Canapelele erau albe ……daca imi aduc bine aminte, totul era alb, simplu, pur, cum eu nu mai aveam sa fiu vreodata. Atunci stiam ce vreau, dar fiind atat de departe de realitate mi-am creat realitatea mea pe care nici acum nu o pot lasa in urma. Cred atat de puternic in ea, incat ii va fi tare dificil cuiva sa ma convinga ca unele evenimente nu au existat. Tu mi-ai creat aceeasi stare de fantezie frenetica, ancorata in realitate, fara sa-mi dau seama unde este granita dintre ele doua. Mi-ai daruit iar puterea de  a  visa cu ochii deschisi, de a-mi crea situatii atemporale, pline de erotism si mister, ca intr-o nuvela de Eliade. Abia imi gasisem echilibrul. Abia invatasem sa accept ceea ce sunt si unde sunt. Realizam incotro sa o iau. Abandonasem soselele americane pe unde, din cand in cand mai trece vreun tir sau monstertruck iar eu eram de fiecare data salvata de pe marginea drumului de…tine. Oamenii din jurul meu s-au chinuit, au stat langa mine, m-au ajutat zi si noapte ca pe un muribund chinuit de fantasme, febra si convulsii.  Sa-ti multumesc sau sa te blestem? Oare eu, cu adevarat sunt personajul meu macinat de misticism intr-o lume cvasiperfecta? Sau eu sunt cea pe care cei care o iubesc s-au chinuit ani de-a randul sa o aduca cu picioarele pe pamant? Nu pot trai in fantezie, in lumea mea ideala. Crearea acestei lumi nu duce la nimic. Ai distrus tot ce am reusit in acesti ani. Acum ma faci sa ma simt iar abandonata intr-un colt intunecat. De ce nu scap de tine? De ce ma urmaresti? De ce apari, asa, de niciunde? E frumos sa visez, e frumoasa lumea in care ma ancorez din cand in cand, dar nu te mai vreau aici. Folosesti cuvinte mari si deruntate: suferinta, fericire, iubire…..Ma prinzi in panza ta de paianjen scabroasa cu texte ieftine de telenovela. Te-am facut sa pleci o data. Te voi face iar. Fericirea mea inseamna pace, liniste. Lucruri care tie iti sunt straine. Suferinta mea esti tu. Te-am invins o data. Te voi invinge iar.

Ceasul

Toate culorile astea din jurul meu ma dezorienteaza.  Nicio forma, doar pete ici, colo care imi iau mintile. Inchid ochii si sper sa ma trezesc intr-o incapere cu forme definite. Cand ii deschid, imi dau seama ca era doar un cosmar…sau poate un vis frumos: ma aflam intr-o camera cu pete de culoare… pe langa realitate si un cosmar imi pare vis. De fapt, eu sunt aici unde m-ai lasat. Intre cei 4 pereti acoperiti cu ciment, ca o fabrica parasita reconditionata in graba. Ai zis ca-mi faci o fereastra sa am lumina si sa simt mirosul primavarii. Dar m-ai mintit. Fereastra aia a fost o iluzie. Nici nu imi dau seama pe unde imi vine aer aici. Cateodata simt ca ma sufoc… sunt la mila ta. Ma tot invart in astia 4 metrii patrati dar nu vad nici o cale de iesire. Nici nu vreau sa ies, in realitate. Vreau doar o fereastra sa privesc afara copacii infloriti. Mi-ai aruncat o clanta pe un perete, dar nu e nici o usa. Mi-e frica sa o apas. Mi-am pierdut curajul cand te-am pierdut si pe tine. Vezi? degeaba incerc sa fac lucrurile corect. Nu e nimeni sa ma ajute sa ies dintre maldarul asta de ciment. Daca stiam ca o sa stai asa putin, iti dadeam  eu drumul mai devreme. Fara sa avem regrete si fara sa privim inapoi. Acum tot ce am este trecutul, clipele frumoase cand ai stat cu mine si cand totul era plin de forme colorate. Te-am dorit, te-am chemat si ai venit. Dar nu stiam ca vei sta asa putin. Eu credeam ca vei sta o viata. Poate ca eu n-am stiut sa te pastrez si ai fugit de mine…..sau poate e adevarat ca stai asa putin, cum spunea si Beigbeder. Poate te-ai transformat iar eu n-am stiut cum sa interpretez lucrurile. Asa ca m-am trezit aici, iar in camera asta gri, plina de intuneric. Am gresit. Tu mi-ai dat o a doua sansa. Ai venit sub alta forma, dar de data asta eu te-am alungat pentru ca nu am avut curaj sa apas pe clanta. Sunt ca un ceas vechi care mai are o singura rotita care functioneaza si mi-e frica sa nu o stric si pe ea. uffff…..daca stiam ca e asa te greu sa te am, mai bine nu mi te doream. Stii vorba aia, ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa primesti. Iar eu te-am primit si m-am lasat dusa de val, sau poate am calculat totul prea mult. Mai am o sansa… dar mi-e asa frica…..nu am curaj si poate d-aia m-ai abandonat. Dar…ii spui te rog sa apese pe clanta?

http://www.youtube.com/watch?v=i0NaeAjVUfo

Inca putin si o sa reusiti sa ma omorati de tot!! Se pare ca in lumea asta trebuie sa renunti la tot ce tii pentru ca voi nu stiti decat sa judecati gresit! Va multumesc inca o data pentru superficialitatea voastra. Lumea asta nu e destul de urata. Hai s-o facem si mai urata renuntand la vise!